Se află pe ţărmul sudic şi abrupt al Amurgosului, putând fi văzută numai de pe marea care se întinde nesfârşită sub stâncile ce se ridică înalte la 300 de metri. Înfăţişarea pe de-a-ntregul albă a Mănăstirii se armonizează în chip minunat cu stâncile policrome neregulate.

Apropiidu-ne, volumele geometrice albe şi contururile liniare aspre ale clădirii ies în evidenţă creând, ajutate de lumină, senzaţia unei suprafeţe desfăşurate pe mai multe niveluri.

Clădirea se întinde pe o lungime de 40 de metri, în timp ce lăţimea ei nu depăşeşte 5 metri. Din cauza lăţimii mici, cele opt niveluri –„etaje”– nu se întâlnesc aproape în niciun punct. Scări de piatră strâmte, zidite sau tăiate în stâncă conduc spre cele opt „etaje”. Bolţi, arce de tip bizantin sau perpendiculare, din anii stăpânirii veneţiene (1296-1537), zidite cu pietre sau cu piatră poroasă din insula Milos, bârne de lemn şi legături în lemn caracterizează spaţiul complicat şi labirintic de dinăuntru.

Chiliile nenumărate ale monahilor, trapeza, bucătăria, cuptoarele, cămările, teascul de piatră, cisternele şi puţurile, împlântate toate în stânca naturală care se preschimbă într-un element de construcţie liturgic, alcătuiesc o minunată mostră de arhitectonică populară anonimă dar funcţională.

Numele de Hozovitisa, mărturie de netăgăduit despre nucleul istoric al tradiţiei orale locale, a fost creat prin alterarea lui „Hozevitisa” sau „Kozivitisa”, de la toponimia Hozeva sau Kozeva de la Locurile Sfinte – astăzi regiunea Wadi Qilt de la Ierihon – unde, potrivit mărturiilor scrise ale vremurilor bizantine, au existat din primii ani ai creştinismului importante mănăstiri ortodoxe.

O povestire locală transmisă oral şi rămasă vie până astăzi menţionează ca o certitudine venirea pe mare, în anii luptei împotriva icoanelor, veacurile VIII – IX, în chip minunat, a icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în micul golf Sfânta Ana, din apropierea Mănăstirii.