Email: imiviron@gmail.com

Sfânta Mănăstire Iviron este a treia în ierarhia Mănăstirilor Sfântului Munte. Din anul 1990 are rânduială chinovială (de obşte) şi prăznuieşte de Adormirea Maicii Domnului. Mănăstirea Iviron se află în latura de nord-est a peninsulei Athonite, într-un mic golf, lângă gurile unui puternic torent.

A fost întemeiată în veacul al VIII-lea ca mănăstire zisă a lui Clement. În anul 980, o figură marcantă a curţii regale a Iviriei, (iviriţi erau numiţi pe atunci locuitorii Georgiei de azi) monahul Ioan Turnichie Iviritul, împreună cu un grup de monahi iviriţi veniţi de la Marea Lavră, au dezvoltat-o şi au organizat-o ca Lavră.

După anul 1010 a luat numele de azi, în cinstea ctitorilor ei. În veacurile al X-lea şi al XI-lea i s-au adăugat multe mănăstiri mai mici, precum Kolovos, cea a Profetului Ilie, Sisiku şi altele.

A fost distrusă de multe ori de piraţi şi îndeosebi de Franci, în 1259.

La începutul veacului al XV-lea Mănăstirea Iviron a ajuns materialiceşte cu totul în impas. Şi-a revenit însă foarte repede, iar la sfârşitul aceluiaşi veac a ajuns să aibă mult mai mulţi monahi greci, astfel încât a devenit mănăstire grecească.

În continuare, în urma sprijinului dat de domnii români şi georgieni, dar şi de Patriarhi ecumenici, a trecut printr-o nouă perioadă de înflorire, devenind, prin veacul al XVIII-lea, foarte bogată. În anul 1865 întrega Mănăstire a fost arsă din temelii, salvându-se doar biserica mare şi biblioteca. A fost însă repede restaurată.

Mănăstirea Iviron a oferit multe luptei naţionale de eliberare de la 1821, aici vieţuind ca monah, în răstimpurile în care a fost în surghiun, Sfântul Patriarh al Revoluţiei şi mucenic naţional Grigorie al V-lea.

Ansamblul mănăstiresc este mare şi impunător. Intrarea Mănăstirii Iviron, cu galeria de trecere, se deschide în latura de miazănoapte. În partea de răsărit a curţii se află biserica mare în faţa căreia se ridică clopotniţa mare, iar în continuare trapeza, pe o latură, iar pe cealaltă, biblioteca. Clădirile din incintă sunt înconjurate de clădirile de pe aripi care formează un patrulater în care se află, separate pe zone, chiliile monahilor, spaţiile administrative ale Mănăstirii, turnul, arhondaricul şi biblioteca.

Mănăstirea e departe de Careia ca la o oră şi un sfert de mers, ca la o oră de mers de Mănăstirea Stavronichita, pe o cărare minunată (când starea vremii permite), la o ora de mers de Mănăstirea Filotheu (prima parte a drumului prin pădure şi restul pe o cărare frumoasă) şi la o oră şi jumătate de mers de Mănăstirea Caracalu, pe un drum prin pădure impresionant.

Lângă vechea intrare a Mănăstirii se află paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Portăriţa în care se păstrează icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aceasta este mutată în biserica mare a Mănăstirii doar la praznice, iar în a treia zi de Paşti este purtată în procesiune.

Frescele din pronaos datează din anul 1774 şi reprezintă înţelepţi şi regi din vechime. La foarte mică distanţă de Mănăstire, lângă mare, se află chilia şi izvorul de aghiasmă al Maicii Domnului Portăriţa, locul unde a fost scoasă din mare icoana.

Sfânta icoană a Maicii Domnului Portăriţa, apărătoarea Sfântului Munte

În vremea luptei împotriva icoanelor (veacurile al VIII-lea şi al IX-lea), multe icoane au fost aruncate în mare pentru a fi scăpate de prigonitorii lor. Însă pronia lui Dumnezeu le-a dus în locuri în care aveau să fie apărate şi închinate. O femeie evlavioasă din Niceea a preferat să arunce în mare icoana de azi a Portăriţei, decât s-o distrugă luptătorii împotriva icoanelor. Ea plângea şi se jelea pentru pierderea icoanei pe care-o iubea, însă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a mângâiat-o în vis, spunându-i că va trimite icoana ei într-un loc în care i se vor închina în veci multe neamuri şi limbi.

După ani de zile, în 1004, icoana a apărut, stând dreaptă pe apele mării, în fața Mănăstirii Iviron de la Sfântul Munte. Monahii s-au minunat de arătare și au încercat să scoată icoana din mare, însă o putere nevăzută îi împiedica.

Puțin mai sus de Mănăstire se nevoia un monah cu numele de Gavriil. Acestuia i s-a înfățișat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, spunîndu-i următoarele: „Voiesc ca tu să vii și să iei icoana mea din mare, pentru că pe tine te găsesc vrednic s-o duci la Mănăstire”. Nevoitorul s-a supus și a coborât ca să ia icoana. Iar când a intrat în mare, spre surprinderea tuturor, nu s-a afundat, ci a pășit pe ape până ce a scos icoana la uscat. Din locul în care icoana a fost atinsă îndată după ce a ieșit din mare a izvorât aghiasmă, izvor care există și astăzi.

Nevoitorul Gavriil împreună cu egumenul și cu monahii au dus icoana în biserica mare a Mănăstirii și au așezat-o la loc de cinste. În ziua următoare însă n-au găsit-o în biserică, ci deasupra porții. Faptul acesta s-a repetat de multe ori, astfel încât monahii au înțeles că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vrea să rămână în preajma porții. Mai mult, i s-a arătat egumenului, spunându-i: „Eu am venit aici nu ca să mă păziți voi, ci ca eu să vă păzesc pe voi”. În urma acestora, au zidit lângă poarta Mănăstirii un frumos paraclis în care au așezat icoana și în care există până astăzi ca păzitoare, tămăduitoare și apărătoare a tuturor celor ce se nevoiesc în Muntele cel cu nume sfânt. Acestui fapt îi datorează icoana numele de Portărița.

Tradiția Sfântului Munte spune că, dacă icoana Portărița va pleca de acolo, atunci trebuie să plece și monahii din Sfântul Munte. Potrivit Sfântului Nil Athonitul – Izvorâtorul de Mir, când se va înmulți fărădelegea, icoana va pleca din Sfântul Munte.

Semnificativ este și semnul de pe obrazul Preasfintei Născătore de Dumnezeu. Un pirat păgân a lovit Sfânta Icoană în acest loc, iar de acolo a curs sânge. Văzând faptul acesta, păgânul s-a căit, s-a făcut monah și rob credincios al Maicii Domnului în această Mănăstire. Mai mult decât atât, deși i s-a dat un nume de călugărie, el a preferat din umilință să păstreze numele de „Barbarul”. Ca monah, el a ajuns la înălțimi de virtute astfel încât astăzi Biserica Ortodoxă prăznuiște, la 13 mai, pe Sfântul Barbar Iviritul.

În anul 1651 cei 365 de monahi iviriți au trecut prin nevoi materiale, fapt pentru care i-au încredințat Născătoarei de Dumnezeu grija întreținerii lor. Maica cea iubitoare de fii a alergat degrabă să găsească cele de nevoie prin următoarea minune plină de Har: În vremea aceea era grav bolnavă fiica țarului Rusiei, Alexei Mihailovici. Avea picioarele paralizate, iar doctorii spuneau că sunt de nevindecat. Portărița cea de-minuni-făcătoare a venit însă să preschimbe în bucurie tristețea principesei și a părinților împărați. Fata paralizată s-a făcut bine, iar țarul, ca semn de recunoștință, a dăruit Mănăstirii Iviron una dintre cele mai bune Mănăstiri ale Capitalei, cea a Sfântului Nicolae.

Acest metoc a rămas în stăpânirea Mănăstirii Iviron până în anul 1932 și i-a asigurat veniturile care i-au putut acoperi aproape toate nevoile materiale. De atunci legăturile poporului rus cu Maica Domnului Portărița sunt foarte strânse, fapt dovedit cu putere în zilele noastre.